Florin Lăzărescu

Florin Lăzărescu (n. 28 martie 1974, Doroșcani - Iași), prozator și scenarist. Absolvent al Facultății de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza" Iași (1998).

A debutat în 2000, cu un volum de povestiri: Cuiburi de vîsc (Outopos, Iași). A mai publicat romanul Ce se știe despre ursul panda (Polirom, 2003), romanul Trimisul nostru special (Polirom, 2005, 2014, unul dintre cîștigătorii Marilor Premii pentru Literatură Est-Europeană, Frankfurt 2006, fiind tradus în franceză, germană, spaniolă, italiană, slovenă, maghiară și croată), volumul de povestiri Lampa cu căciulă (Polirom, 2009), romanul Amorțire (2013; tradus în chineză) și volumul de povestiri Întîmplări și personaje (Polirom, 2015).

Scenarist al scurtmetrajului Lampa cu căciulă (2006, în regia lui Radu Jude, cîștigător a peste 50 de festivaluri internaționale de film pentru cel mai bun scurtmetraj, printre care Sundance, SUA). Coscenarist al serialului TV Animat Planet Show, difuzat timp de 8 sezoane pe Antena 1. Coscenarist al mediumetrajului O umbră de nor... (2014, în regia lui Radu Jude; premieră la Cannes, în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs) și al lungmetrajului Aferim! (2015, în regia lui Radu Jude; Ursul de Argint la Berlinale, pentru cea mai bună regie; nominalizare la Premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scenariu din 2015).

La LiterNet este autor al rubricii săptămînale Jurnal intim online şi a publicat volumul de povestiri Şase moduri de a-ţi aminti un cal sau şase povestiri.

Florin Lăzărescu

din volumul Întâmplări și personaje, Polirom, 2015

De-a Dumnezeu

De la fereastra bucătăriei mele, uneori mă joc de-a Dumnezeu cu-o mâță boschetară. Adică ori de câte ori o văd îi arunc din cerul meu de la etajul trei tot felul de bunătăți pe care n-aș zice că le are în meniul ei obișnuit (pastramă, cârnați, pește prăjit etc.).

Habar n-am dacă crede în mine, dacă se roagă la mine, dacă îmi acceptă sau nu existența, dar cu siguranță mâța s-a prins de sfințenia trotuarului din spatele blocului meu. O văd destul de des sub fereastră, așteptând liniștită în poziția „șezi!", ca un câine. Din când în când, privește în sus.

Am întâlnit-o de mai multe ori pe pământ, când duc gunoiul, am încercat să-i vorbesc, dar dispare glonț la apropierea mea. Proasta!

Aseară am ieșit la fereastră și am urmărit-o vreo câteva minute bune cum alerga după niște hârtii stârnite de-un vârtecuș. Se juca așa frumos în legea ei, încât m-am gândit că ar fi păcat de la Dumnezeu dacă aș întrerupe asta, aruncându-i din cer o bucată de carne.

Navetistul

Se trezește pe la patru dimineața și spune: „Uite, m-am trezit!". Se îmbracă și spune: „Uite mă-mbrac". Cumva, dacă îl auzi din patul tău cald, te enervează. Își comentează fiecare mișcare, fiecare gest, mai puțin crucile din fața icoanei, făcute rapid, încât degetele împreunate desenează mai degrabă un cerc imaginar în dreptul pieptului decât semnul consacrat al credinței. Adică n-ai să-l auzi niciodată zicând: „Uite, mă rog!". Doar ți-l poți închipui comentând. Cu capul plecat pentru câteva secunde, schițează un fel de scuză: „Doamne, m-aș ruga mai mult, da' pierd trenul!". Mănâncă ceva pe fugă, apoi privește ceasul și pleacă spunând: „Eu mă-ntorc diseară". Iese trântind poarta și tușește zgomotos, ca și cum ar încerca întunericul cu degetul, să vadă dacă nu mai este cineva pe drum, cu care să meargă până la gară.

„Acum e boierie", ți-ar spune. Înainte era noroi mai sus de bocanci. Până la șosea, vreo patru kilometri, n-aveai cum străbate fără cizme la vreme de ploaie. A prins el timpuri și mai și, la începutul navetei, când nu erau nici măcar punți peste șanțuri. „Acum e boierie. Am șosea pe la poartă!", ți-ar spune. Are și autobuz care trece pe la poartă, dar, de cele mai multe ori, preferă să meargă pe jos opt kilometri până la tren. Abonamentul la autobuz costă aproape jumătate din salariul lui pe o lună. „Mersul pe jos e sănătate curată", ți-ar mai spune.

Găina Cucurigu

Deschid ochii. Înjur. Iar întârzii la serviciu. Mă spăl, mă-mbrac, fumez. Beau cafea în timp ce mă încalț. Pe hol, mă opresc în dreptul oglinzii, îmi dau jos geaca și îmi întorc puloverul pe față. Proaste pulovere se mai fac astăzi. Abia îți dai seama când le-ai luat pe dos. Închid televizorul, știrile. Undeva e război. Plec din casă. Dezgheț în zece minute - mi se pare o eternitate - parbrizul. Îmi îngheață degetele. Înjur. Urc în mașină, pornesc. La prima intersecție i se face milă unui bun samaritean și mă lasă să intru în coloana de pe strada mare.

Alte multe intersecții. Înaintăm ca parameciul. Apoi o intersecție nasoală, cea mai cea, în care ai doar 12 secunde pe semafor ca să treci. Altfel, aștepți 70. Aș vrea să-l găsesc și să-l bat pe cel care s-a gândit că așa merge treaba bine. N-am prins niciodată verde din prima. Mă apropii agitat. E totuși verde, 10-9-8... Canci! Pe partea din dreapta vin doi copii care cerșesc. N-am nimic cu ei, dar nici nu le dau nimic. Am eu o teorie: așa îi încurajez pe părinții lor - i-am și văzut odată - să-i trimită și mâine la cerșit. Capătă impresia că așa merge treaba bine.

Când se face din nou verde, pe partea din stânga, alergând printre mașini, apare un nefericit care dă haotic din mâini. Are burtă mare din burete, labe greoaie ca de rață și cap cu creastă bleagă, roșie. E îmbrăcat în costum de găină, împarte pliante. Ezit între a coborî să bat găina aia idioată și a încerca să prind totuși verde tura asta. Fuge înspre mine, lipăind pe asfalt cu labele uriașe, îmi blochează drumul. Îi arăt înfuriat înspre semafor, cobor geamul și vreau să-i urlu: „Uită-te, găină cretină, din cauza ta nu mai pot să trec". N-apuc să-i zic nimic, pentru că ea zbiară entuziast, întinzându-mi un pliant:     

O sanie

Eram mărișor - văzusem deja primul sân gol de femeie pe un petec de hârtie smuls de-un prieten dintr-o revistă străină, pe care îl purta în buzunar ca pe-o icoană, arătând-l numai apropiaților - și tot n-aveam sanie. Tata îmi promitea la începutul fiecărei ierni ba că-mi face el, ba că-mi cumpără una. Iar eu nu mai aveam răbdare să merg la săniuș după ce-mi crește barba. Mă săturasem să mă dau pe doage de butoi pe post de schiuri, pe niște țevi de plastic, cu vârful îndoit la foc, în loc de patine.

În privința făcutului, sincer, eram conștient că există șanse cam la fel de mari ca acelea de a-l vedea pe tata inventând un avion supersonic în spatele casei, cu piese furate de la serviciu. Adică zero. Tata nici nu prea construia chestii savante, ci doar clădiri, nici nu voia să fure de la serviciu. Așa că îl băteam tot timpul la cap să-mi cumpere una.

Adevărata problemă suna așa: cine-i prostul satului să-și vândă sania? Nici măcar ăia care și-au spart capul, și-au frânt o mână ori un picior iarna trecută nu-și puteau rupe de la suflet un astfel de obiect neprețuit. Erau copii care veneau și cu mâna în gips, și cu capul spart la săniuș - numai să fi trecut o țâră durerea, să se fi închegat oleacă sângele -, a doua zi după incident.

Citiți mai departe: 

Versiunea română:

http://atelier.liternet.ro/articol/16724/Florin-Lazarescu/Intamplari-si-personaje.html

Versiunea cehă: 

http://atelier.liternet.ro/articol/16723/Florin-Lazarescu-Jarmila-Horakova/Ukazka-z-knihy-Udalosti-a-osoby.html

Pagina proiectului pe LiterNet:

http://atelier.liternet.ro/articol/14343/Redactia-LiterNet-Jarmila-Horakova/Spisovatele-z-LiterNetu-v-prekladech-do-cestiny-Scriitori-LiterNet-tradusi-in-ceha.html

Pagina proiectului pe iliteratura: 

http://iliteratura.cz/Clanek/36365/lazarescu-florin-intamplari-537i-personaje

http://iliteratura.cz/Clanek/36363/lazarescu-florin