Ce aş scrie eu despre mine:
La patru ani inventează piese de teatru cu animale de pluş, pe care le „pune în scenă" în spatele unui fotoliu, spectatorii fiind copiii din bloc. Cam în aceeaşi perioadă, evadează de la grădiniţă, unde nu mai merge niciodată. La opt ani, se aşează la birou şi scrie, o noapte înreagă, un roman cu extraterestri cu o cariocă bleu-marin pe colile liniate ale unui caiet dictando. Din acea noapte, ştie că atunci când va fi mare va deveni scriitoare. La 16 ani scrie prima piesă de teatru, un thriller horror,
şi trăieşte o experienţă traumatizantă văzând-o jucată la o serbare şcolară. Mai trebuie să aştepte vreo 13 ani până într-o zi de joi când va intra într-un teatru, se va aşeza pe scaun şi va asista la premiera unui spectacol după un text de-al ei.
S-a întâmplat în 2010. De atunci au urmat multe premiere, nici una nu a semănat cu alta. Ea continuă să scrie şi să asiste la momentul în care personajele din imaginaţia ei prind viaţă pe scenă.
În continuare crede că e unul din cele mai frumoase lucruri pe care le poţi trăi.
Ce ar scrie alţii despre mine:
Elise Wilk s-a născut pe 29 iulie 1981 la Braşov.
A absolvit Facultatea de Jurnalism (Universitatea Babeş Bolyai Cluj Napoca). Are un masterat în literatură şi comunicare (Univ. Transilvania Braşov) şi unul în scriere dramatică (Universitatea de Arte Tg. Mureş)
În 2008 s-a numărat printre câştigătorii concursului dramAcum5 cu primul ei text de teatru, „S-a întâmplat într-o joi". De atunci, textele ei au fost montate în teatre din România şi din străinătate şi traduse în mai multe limbi. În 2012, a primit o bursă de 3 luni la „Theater 89" din Berlin, unde a făcut asistenţă de regie şi dramaturgie. În 2013, a câştigat Premiul Ambasadei Irlandei pentru cel mai bun text montat în stagiunea 2012-2013 (Pisica verde). În 2014 a fost selectată în Forumului Tinerilor Autori Europeni din cadrul Bienalei de Teatru de la Wiesbaden, Germania. În 2015, s-a aflat printre cei 4 dramaturgi selectaţi în programul Hot Ink la Teatrul Lark din New York În acelaşi an, textul ei „Avioane de hârtie" a câştigat Concursul Naţional de Dramaturgie.
Revista Forbes Romania a numit-o printre tinerii trendsetteri ai anului 2014. Se află printre cei 10 dramaturgi români selectaţi în programul „Fabulamundi. Playwriting Europe".
Traduce dramaturgie germană contemporană şi colaborează cu portalul cultural Liternet.
Texte: S-a întâmplat într-o joi (2008), Durata medie de viaţă a maşinilor de spălat (2010), Pisica verde (2012), Camera 701 (2013), Insula misterioasă-după Jules Verne (2014), Avioane de hârtie (2015), Antic update (titlu de lucru, 2015).
Fragmente din „S-a întâmplat într-o joi"
Taximetristul
Aproape tot ce am pe mine e de la oameni morţi. Vedeţi pălăria asta? Am primit-o de la unu' care a fost căpitan de vas şi a dispărut pe mare. Cizmele din picioare au fost ale lu' frate-miu. Era încălţat cu ele când a murit. Accident de motocicletă. Ce era să fac, să le arunc? Sunt făcute din piele de antilopă şi mă ţin de şaptîşpe ani. Păi da, că înainte se făceau cizme calumea, să te ţină o viaţă. Ăstea au ţinut chiar două vieţi. A lu'frate-miu şi-a mea. Nu ca bălăriile astea de muşama cum se fabrică acum, care se rup după trei zile. Ceasul de la mână a fost a' lu' Jim Morrison, care şi el e mort. Sincer vă spun! E original, nu glumesc. E cumpărat la o licitaţie, am şi certificat de autenticitate pe el, semnat de americani. Mi l-a lăsat garanţie un tip care îmi datora bani şi n-a mai putut să mi-i dea înapoi, şi la mine a rămas. E un jaf de ceas, nu-i mare lucru de capu' lui, adică nu e de firmă sau d-astea. Nici măcar nu mai merge. Valoarea lui e că a fost a' lu' Jim Morrison. Cre' că face cât zece ceasuri d'ălea elveţiene de marcă, cu tot cu proprietari. Până şi-n maşină am lucuri de la morţi. Am nişte CD-uri cu muzică din aia făcută de negri de după blocuri. Nu rap, nu hip-hop, e un gen mai puţin cunoscut, acuma nu-mi vine-n minte cum îi zice. Le-am moştenit de la un fost coleg, tot taximetrist ca şi mine, care a murit anu' trecut.
Bătrânul
Poate ar trebui să vă spun cum a început totul. Era într-o joi dimineaţa, ţin minte asta pentru că mă dusesem să cumpăr ziarul ăla cu răzuieşti şi câştigi, şi ăla apare joia.
Am găsit un portofel pe jos. Din piele vişinie, nu foarte mare. Mai întâi am vrut să-l duc la poliţie. Până la urmă, din curiozitate, m-am uitat să văd ce e înauntru. Nu că aş fi vrut bani, jur că nici măcar nu m-am gândit la bani atunci când l-am văzut. Am vrut pur şi simplu să văd ce ţine un om într-un portofel. Noi aici n-avem portofele. Banii de pensie îi ţinem în cutii de carton sau printre haine sau sub pat. Nici măcar nu erau mulţi bani înăuntru, erau câteva bancnote, cred că nici măcar nu ajungeau să mănânci la restaurant cu ei. Am mai găsit două carduri, un abonament la cinematecă, nişte timbre, bilete de tramvai sau de autobuz care erau tipărite în mai multe limbi... mă rog, presupun că ăla al cui era portofelu' făcea colecţie... Ce mi-a plăcut cel mai mult au fost nişte poze. Nu erau toate color. Cele mai multe erau alb-negru. Pe una era o fată tânără cu pistrui, cu părul strâns în coadă şi cu o pălărie de pai pe cap. Pe altă poză, cu zimţi, erau doi copii mici, de vreo 3-4 ani, în salopete, cred că era făcută undeva într-un studio. Alta era o poză de buletin, cu un băiat la vreo 25 de ani, cu pulover alb cu guler pe gât.
Pensionara
Joia e pentru mine ca o sărbătoare. În calendarul meu din bucătărie sunt încercuite cu pix roşu toate zilele de joi. În total, sunt 53 anul ăsta. Asta înseamnă 53 de episoade de „Crime şi investigaţii". E destul de puţin. Da' aşa e în viaţă. Din lucrurile bune primeşti puţin. De cinci ani, de când a început serialul, n-am pierdut nici un episod. Pe cele mai multe le-am văzut şi de două ori, că duminică dimineaţa dau reluare. Deja de miercuri seara mă bucur. Ştiu că mă culc şi când o să mă trezesc o să fie joi. Joi aştept să se facă ora 3. Îmi iau coşul de cumpărături şi merg la supermarket, unde cumpăr două pungi de covrigei cu susan şi o sticlă de bere fără alcool. Mă duc acasă, pun berea la rece, scot două farfurii şi pun covrigeii pe ele. La şapte jumate mă duc în sufragerie, mut fotoliul în faţa televizorului şi pun lângă el o măsuţă pe care aşez farfuriile cu covrigei. La opt fără un sfert, când încep ştirile sportive, scot berea din frigider şi o aşez pe măsuţă. La fără cinci mă aşez în fotoliu, mă învelesc cu o pătură şi mă uit la reclame. Şi la opt fix începe „Crime şi investigaţii". Un episod durează o oră, cu o singură pauză de cinci minute în care mă duc la toaletă. Dar mie mi se pare că durează numai vreun sfert de oră. Asta pentru că-mi place şi pentru că lucurile bune în viaţa asta nu durează mult. Dacă nu vă uitaţi la „Crime şi investigaţii", nu ştiţi ce pierdeţi. E vorba de un detectiv, domnul Johnson, care rezolvă cazuri de crime împreună cu un băiat tânăr, poliţistul Antonio. Dar nu îţi arată numai crimele pe care le rezolvă. Îţi arată şi viaţa lor, cum ar fi că Antonio se îndrăgosteşte de o poliţistă sau că pe domnul Johnson îl ceartă nevasta pentru că a uitat ziua ei de naştere. Şi de fiecare dată, te lasă în suspans şi te face să aştepţi joia următoare. V-am zis, de cinci ani n-am pierdut un episod.
Citiţi mai departe:
Versiunea cehă:
Versiunea română:
http://atelier.liternet.ro/arhivarubricii/143/S-a-intamplat-intr-o-joi.html
Pagina proiectului pe LiterNet:
Pagina proiectului pe iliteratura:
http://iliteratura.cz/Spisovatele/
http://www.iliteratura.cz/Clanek/35575/wilk-elise-
http://www.iliteratura.cz/Clanek/35577/wilk-elise-stalo-se-to-jednou-ve-ctvrtek
