Diana Cuzic - Acasă

» › › Diana Cuzic - Acasă

Prezentare Diana Cuzic
Acum ceva vreme mi-am întrebat părinţii de ce au ales să mă numească Diana. De altfel, aceasta este una dintre curiozităţile mele constante: să ştiu de ce părinţii unuia sau altuia dintre noi au ales un anumit nume. În ceea ce mă priveşte am aflat că numele mi se trage de la titlul cărţii lui Al. Dumas, Cele două Diane. Pot spune că, personalitatea mea a stat şi ea, cumva sub semnul acestei dualităţi.

Pasiunea pentru cunoaştere, nesfârşitele întrebări născute într-o casă a copilăriei plină de cărţi, m-au determinat să urmez din pasiune cursurile Facultăţii de Istorie de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. După absolvire însă, partea mea practică a luat conducerea, aşa încât am continuat cu un master în Management şi comunicare în afaceri la SNSPA Bucureşti. Istoria a rămas o pasiune, pasiune pe care mi-am hrănit-o mai ales în anii în care am fost librar într-unul dintre cele mai prestigioase lanţuri de librarii din ţară. Ultimii ani m–au făcut să pierd şi mai mult contactul cu partea mea artistică, lucrând pentru o multinaţională în care dead-line-urile, target-urile şi realismul sunt cuvintele principale. Dacă ar fi să vorbesc însă de o constantă de-a lungul acestor ani, aş spune că pasiunea pentru carte a fost ceea ce m-a definit şi ca visătoare dar şi ca pragmatică. Nu îmi pot imagina viaţa fără cărţi, şi cred că o lume în care poveştile nu şi-ar mai găsi locul ar fi o lume foarte tristă.

Întâlnirea mea cu LiterNet mi-a permis să îmi aduc aminte în primul rând de mine şi apoi de faptul că îmi place să scriu despre ceea ce văd în fiecare zi, despre oamenii pe care i-am întâlnit, despre sentimente şi idei. Cel mai frumos cadou pe care l-am primit a fost faptul că scrierile mele au plăcut unor oameni necunoscuţi, fiecare dintre ei ocupaţi cu propria viaţă, dar dispuşi să rezoneze pentru câteva minute cu cuvintele mele.

Acasă

V-aţi gândit vreodată câte sensuri poate ascunde acest cuvânt "acasă"? Câte poveşti se ascund în spatele lui? E locul în care ne dorim să fim atunci când avem impresia că lumea nu ne mai încape, că totul în jur şi-a pierdut sensul, e locul în care poţi să te ascunzi, să visezi, să fii cu cei dragi, să-ţi satisfaci cele mai ciudate fantezii, să te vindeci sau să suferi fără să fii văzut de ceilalţi. Poate fi şi locul din care îţi doreşti să scapi fără a te mai întoarce vreodată. E locul în care, dacă ai noroc, poţi să laşi la o parte toate măştile şi să fii tu însuţi.

De-a lungul vieţii cuvântul însuşi îşi schimbă înţelesul. Pentru mine, primul "acasă" a fost un apartament neîncăpător, cu bucătăria minusculă, plină de furnici, în care nu se putea mişca decât un singur om, ceea ce făcea ca toate mesele să fie luate într-una din camere, botezată sufragerie. În acea casă am primit primul puzzle din zece piese cu Albă ca Zăpada la primul Crăciun pe care mi-l aduc aminte, acolo s-a născut soră-mea şi de acolo ne-am mutat mult prea devreme pentru a fi legată în vreun fel mai profund de acel loc. Cu adevărat "acasă" a devenit locul în care ne-am mutat, locul pe care în somn, când visez, încă îl identific ca fiind acasă. Blocul în care ne-am mutat a fost, cel puţin pentru o vreme, singurul bloc locuit din tot cartierul. Era în perioada în care micile oraşe rămâneau fără case, acestea fiind înlocuite de blocurile cu care suntem obişnuiţi astăzi. O parte dintre cei care s-au mutat acolo duceau cu ei nostalgia după casa cu grădină pe care o pierduseră. Aşa că au recuperat o parte din vechiul lor acasă plantând în faţa blocului cireşi, caişi şi un nuc care rezistă şi astăzi. Au construit din propriile lor materiale câteva bănci, au adus pământ şi au plantat flori, transformând o zonă searbădă şi demolată într-un loc bun de trăit şi locuit. Cât despre apartamentul acela, încă îi mai simt mirosul după atâţia ani, îmi amintesc camerele şi culorile diferite ale pereţilor, alese în funcţie de mofturile şi ideile noastre, îmi amintesc încă soarele care intra printre storurile camerei mele, trosnetul lemnelor în soba construită ilegal în blocul comunist, zgomotul făcut în fiecare dimineaţă de maşina de lapte care trecea prin faţa blocului. De locul acela sunt legate zeci de poveşti şi experienţe. Este locul în care m-am trezit ani de zile în râsul părinţilor mei care ne pregăteau masa, e locul vechiului pick-up care mi-a spus sute de poveşti, e locul în care am avut prima bibliotecă din viaţa mea construită raft cu raft împreună cu tatăl meu. Acolo mi-am trăit toate spaimele copilăriei, frica de ora de franceză, primele poveşti de dragoste, bucuria de a fi aflat că am intrat la facultate, dar şi durerea de a afla ce înseamnă să-ţi pierzi unul dintre părinţi. Este locul în care am învăţat lecţii importante, cum ar fi să nu judec oamenii după aparenţe. Ţin minte că am învăţat această lecţie într-o duminică şi într-un mod pe care nu-l voi putea uita vreodată. Joaca ne-a fost întreruptă în acea zi de trecerea pe stradă a unui om nu foarte bătrân care se legăna părând beat. Era un lucru deosebit în zilele acelea să vezi în jurul prânzului o persoană beată pe strada. O parte dintre părinţi îşi manifestau deja dezaprobarea când brusc omul s-a prăbuşit pe caldarâm. Tatăl meu a fost singurul care a reacţionat, înţelegând prin nu ştiu ce mecanism că omul nu este beat ci pur şi simplu are un atac de cord. A încercat să facă tot ce i-a stat în putere, dar omul i-a murit în braţe. Ţin minte şi acum familia care l-a căutat după aceea pe tatăl meu pentru a-i mulţumi pentru că a fost acolo şi nu l-a lăsat să moară fără să încerce să-l ajute şi fără să-i aprindă creştineşte o lumânare. A fost una dintre multele lecţii primite de la tatăl meu.

Citiţi mai departe:
Česká verze: 


Versiunea în română: 


Pagina proiectului pe LiterNet: