Numărul consacrat în 1995 postmodernismului în cultura română s-a bucurat de o bună primire atât pe plan intern, cât şi extern. Astăzi, încă, studioşi ai literaturii şi culturii române din străinătate ne scriu întrebându-ne cum şi de unde ar putea să şi-l procure. Este ceea ce ne-a îndemnat să reluăm o parte din articolele publicate atunci şi să le alăturăm altele, scrise recent, pe aceeaşi temă. Avem, astfe, posibilitatea de a confrunta, la un interval de trei luştri, modurile diferite în care autorii români, scriitori sau critici literari, se raportează la postmodernism în genere şi la postmodernismul românesc în special.
Întrr 1995 şi 2010 s-au publicat numeroase analize şi chiar sinteze cu privire la postmodernismul românesc şi literatura română însăşi a evoluat confirmând anumite caracteristici identificate de critici şi infirmându-le pe altele. Sigur rămâne faptul că postmodernismul românesc s-a afirmat, s-a structurat şi s-a definit în condiţiile unui regim totalitar ca o contrautopie literară, feerică sau întunecată, în raport cu utopia ideologică şi practica comunistă şi s-a prelungit şi după 1989 în măsura în care anumite proiecte creatoare n-au fost încă împlinite.
Astăzi teoreticienii vorbesc, cum se vede, despre postmodernism la timpul trecut (Monica Spiridon) şi consideră chiar că „exprimă o confortabilă şi voluptoasă scleroză" (Caius Dobrescu). Un anumit manierism este constatat, e drept, chiar şi de criticii care îi acreditează încă existenţa. Iar ceea ce rezultă din comentariile recente este că conceptul de postmodernism încetează să mai fie o paradigmă, îşi pierde caracterul federator.
Riscând o apreciere profetică, aş fi tentat să spun că intrarea – oricât de ezitantă, tatonantă şi, oricum, parţială – a României în postmodernitate istoricizează – paradoxal – postmodernismul autohton.
Un alt paradox: deşi ideea postmodernă şi-a pierdut demult caracterul partizan (militant sau reactiv), dezbaterea în jurul ei stârneşte, cum se poate remarca, pasiuni, mărturii personale, chiar frustrări şi, mai ales, bilanţuri istorice negative şi negatoare. Discuţia despre postmodernismul românesc nu poate evita reflecţii melancolice sau acide cu privire la racordul – considerat defectuos, precar – al culturii şi literaturii române, cu viaţa prezentului, pe de o parte, cu universalul, pe de altă parte. Este ceea ce conferă unor texte o tensiune suplimentară şi chiar un anumit dramatism – profitabile, sper, lecturii.
În final, am ţinut să ne exprimăm ataşamentul şi preţuirea faţă de memoria şi opera lui Matei Călinescu, unul dintre membrii boardului nostru internaţional, iubit coleg şi prieten, veritabil model intelectual pentru cei mai tineri dintre colaboratorii noştri.
------
Din cuprins:
Le postmodernisme alors / postmodernism then.. - texte de Mircea Martin, Virgil Nemoianu, Ioana Em. Petrescu, Dan Grigorescu, Angele Kremer-Marietti, Linda Hutcheon, Amelia Pavel, Valentina Sandu-Dediu, Alexandru Muşina, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, Liviu Papadima, Ion Manolescu, Ana-Maria Tupan, Rodica Zafiu, Augustin Ioan, Magda Cârneci, Ion Bogdan Lefter, Cornel Moraru, Florin Manolescu, Svetlana Cârstean, Ovidiu Verdeş
...et maintenant / and now - texte de Monica Spiridon, Christian Moraru, Anca Băicoianu, Dumitru Chioaru, Caius Dobrescu, Paul Cernat, Adina Diniţoiu, Miruna Runcan, Iulia Popovici, Alexandru Matei, Carmen Muşat, Haim Gordon, Rivca Gordon, Dan Grigorescu, Mircea Cărtărescu, Adrian Oţoiu, Mihaela Ursa
In memoriam Matei Călinescu - texte de Matei Călinescu, Mircea Martin, Monica Spiridon, Alexandru Matei, Raluca Dună, Irina Georgescu
Ediţie în limba franceză şi în limba engleză.
